Salariul – considerații generale
Angajatori au obligația legală și contractuală de a plăti salariul cel puțin o dată pe lună. Împotriva neîndeplinirii acestei obligații, angajați se pot adresa instanței judecătorești pentru obligarea angajatorului la îndeplinirea acestei obligații.
Salariul reprezintă remunerația în bani a muncii prestate în baza contractului individual de muncă, echivalentul muncii prestate de către angajat. Prin corelația între prestarea muncii de către salariat și salarizarea muncii de către angajator se respectă principiul echivalenței prestațiilor în contractele sinalagmatice – do ut des – respectiv poți pretinde în măsura în care dai.
Salariul constituie atât obiect dar și cauză a contractului individual de muncă. Este obiect deoarece el constituie contraprestația pentru munca depusă de către salariat și este cauză, pentru că în scopul obținerii lui s-a dobândit calitatea de salariat prin încheierea contractului individual de muncă, și s-a prestat munca.
Dispoziții legale privind salarizarea
Conform art. 39 alin. 1 lit. a din Codul Muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, salariatul are, în principal, următoarele drepturi: – a) dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar potrivit art. 40, alin. 2, lit. c din aceeași lege angajatorul are obligația să acorde salariatului toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Conform art. 159 alin (2) din Codul Muncii, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Potrivit art. 166 alin. (1) din Codul Muncii:„salariul se plătește în bani, cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern după caz.”
Conform prevederilor art. 168 alin. (1) din Codul Muncii,:„ plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit. ”, astfel sarcina probei în litigiile privind conflictele de muncă sunt în sarcina angajatorului potrivit art. 272 din Codul Muncii.
În măsura în care plata salariului nu reiese din înscrisuri, (extrase de cont, state de plată) nu este admisibilă o altă proba și practică se consideră ca acesta nu a fost plătit.
Obținerea în instanță a drepturilor salariale
În cadrul judecăţii în primă instanţă, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, verificând numai respectarea normelor de competenţă de ordine publică, nu şi a celor de ordine privată.
Potrivit art. 266 din Legea nr. 53/2003, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
Potrivit art. 267 din Legea nr. 53/2003, pot fi părţi în conflictele de muncă:
a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii – persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod.
Conform art. 268 alin. 1 lit. c) din acelaşi act normativ, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.
Art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 stipulează în sensul că judecarea conflictelor de munca este de competenţa instanţelor stabilite conform Cod procedură civilă, iar potrivit art. 208 raportat la 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabil prin prisma art. 95 pct. 4 Cod procedură civilă, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Conform art. 1 lit. n din acelaşi act normativ, conflictul de muncă reprezintă conflictul dintre angajaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sau de serviciu. Conflictele de muncă pot fi colective sau individuale.
Astfel aveți posibilitatea de a obține obligarea angajatoriului la plata salariului conform contractului individual de muncă, sau colectiv de muncă în termen de 3 ani de la momentul la care acesta era datorat. După împlinirea termenului de 3 ani intervine prescripția dreptului material la acțiune. Practic această pasivitatea de a nu vă cere drepturile în termen conduce la stingerea datoriei.
De asemenea angajatorul poate fi obligat și la dobânzi și despăgubiri pentru neexecutarea acestei obligați de plată a salariului în termenul convenit. Pentru mai multe informații avocații specializați pe litigii de muncă din cadru Cabinetul vă stau la dispoziție.