Ordonanța de plată

reprezintă o procedura simplificată de obținere prin intermediul instanței a unor creanțe certe, lichide și exigibile.

Această procedură se bazează pe un înscris necontestat de către părți și asumat prin semnătură. Prin intermediul acestei proceduri, creditorul poate să cheme debitorul în judecată pentru a obține un titlu executoriu (ordonanța de plată) în cazul în care invocă o creanță certă, lichidă și exigibilă, care are ca obiect plata unei sume de bani stabilite prin contract.

Aceasta este o metodă mai rapidă și mai puțin costisitoare decât procedura comună.

Înainte de a sesiza instanța, creditorul este obligat să transmită debitorului o somație de plată prin care cere să îi fie plătită suma datorată.

Somația poate fi transmisă și personal de către creditor, în acest caz aceasta trebuie să fie transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și conținut declarat, însă în mod obișnuit aceasta este transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc.

Ordonanța de plată – factura element generator de creanțe

S-a constatat existența unei practici neunitare în ceea ce privește cererile având ca obiect emiterea unei ordonanțe de plată care nu are la bază un veritabil contract încheiat între reclamant și pârât, creanța fiind probată doar pe baza unor facturi fiscale emise de către creditor.

Raportat la această situație de multe ori s-a constatat că, deși între părți nu se face dovada încheierii unui contract în formă scrisă, atât în doctrină cât și în jurisprudență este recunoscut faptul că acceptarea poate fi și tacită atunci când aceasta reiese din manifestări de voință neechivoce din partea beneficiarului serviciului prestat.

În concret este vorba de primirea de către debitor a produselor achiziționate de acesta, precum și prin plata de către debitor a unei sume din debitul total, plată ce confirmă în mod tacit acceptarea și existența operațiunii comerciale.

Asupra acestui fapt a statuat și Judecătoria Bârlad prin Sentința civilă nr. 1204 din data de 07 mai 2014, în sensul că:

„În materia operaţiunilor obligaţiilor comerciale s-a impus regula unei forme cât mai simple, obligaţiile comerciale născându-se prin realizarea acordului de voinţă a părţilor, înscrisul constatator nefiind necesar nici pentru naşterea contractului, nici pentru dovada conţinutului său.”

Or, printre elementele generatoare de creanțe certe, lichide și exigibile ce pot fi valorificate prin procedura ordonanței de plată se enumeră și facturile fiscale emise de către profesioniști cu condiția ca acestea să fie acceptate la plată de către beneficiar, astfel că facturile emise țin loc de contract.

Mai departe, în jurisprudență au fost statuate următoarele:

„Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată de regulă, executarea unei operaţiuni comerciale, respectiv o notă scrisă privitoare la mărfurile vândute sau la serviciile prestate în care acestea sunt arătate amănunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul, modalităţile contractului.

De aceea, factura comercială face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei, dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovada şi în favoarea emitentului”.

În egală măsură, prin Sentința civilă nr. 8979 pronunțată la data de 19 august 2022 de către Judecătoria Iași au fost reținute următoarele:

„Din ansamblul reglementării procedurii speciale a ordonanței de plată rezultă că aceasta este pusă la dispoziția creditorilor în vederea recuperării cu celeritate a debitului, în măsura în care aceștia dețin o creanță certă, lichidă și exigibilă, constată printr-un contract însușit de părți prin semnătură sau printr-un înscris în alt mod admis de lege, respectiv facturi nesemnate utilizate de profesioniști în activitatea curentă, care însă nu este titlu executoriu în alt mod admis de lege.

În acest sens, instanța reține că procedura ordonanței de plată se întemeiază pe o aparență a dreptului de creanță al creditorului, fără a fi posibilă efectuarea unei analize complexe a fondului raporturilor juridice dintre părți, pe baza unui probatoriu amplu, precum dispoziții testimoniale, expertize, prezumții, conform procedurii de drept comun. (…)

În ceea ce privește condiția existenței unui contract civil sau al unui înscris admis de lege, instanța reține că aceasta este îndeplinită întrucât, din analiza actelor depuse la dosar rezultă că:

– între creditoarea –––– și debitoare s-au desfășurat relații comerciale, care deși nu au fost materializate prin încheierea unui contract în formă scrisă, existența acestora și obligațiile părților pot fi reținute în cuprinsul facturilor emise de creditoare care, deși nu au fost însușite de către debitoare prin aplicarea semnăturii, sunt înscrisuri utilizate în mod obișnuit de profesioniști și nu au fost contestate de debitoare prin întâmpinare.”

În aceste condiții, apreciem că factura ține locul unui contract civil, atât timp cât aceasta relevă faptul că între părțile contractante s-au desfășurat relații comerciale.

Somația de plată și ordonanța de plată

Faţă de prevederile art. 1015 C. pr. civ., ce instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile constând în comunicarea către debitor a unei somaţii de plată, premergător înaintării cererii de emitere a ordonanţei de plată la instanţa de judecată.

Intervalul de 15 zile acordat prin somaţie debitorului  pentru efectuarea plăţii este unul suficient şi pentru formularea şi comunicarea unei contestaţii către creditor, ca răspuns cu privire la creanţa în discuţie.

Deşi legea nu prevede aceste aspecte, în doctrină s-a apreciat că pasivitatea debitorului aflat în termenul prevăzut prin somaţie şi contestarea creanţei abia în faţa instanţei de judecată ar putea fi considerată chiar o manevră pur vexatorie, subliniind reaua credinţă a acestuia din urmă, fără a-i înlătura dreptul fundamental la apărare, în special atunci când contestarea creanţei este absolut neîntemeiată.

În fond, aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul a instituit parcurgerea procedurii prealabile astfel descrise, având în vedere că faza judiciară efectivă a procedurii ordonanţei de plată se desfăşoară cu celeritate.

Caracterele procedurii ordonanţei de plată

Proprii procedurii ordonanţei de plată sunt caracterul special, facultativ, contencios, accelerat şi abreviat, toate în vederea obţinerii unui titlu executoriu.

Caracterul special al procedurii decurge atât din prevederile textului de lege, cât şi din normele speciale ce guvernează atât dreptul material aplicabil, cât şi procedura de judecată a unei astfel de cereri, prin derogare de la principiile generale ce vizează materia.

Cu toate acestea, normele ce reglementează procedura ordonanţei de plată urmează a se completa cu cele comune, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare.

Caracterul facultativ al procedurii este subliniat şi de cel al celerităţii în ce priveşte judecarea cererii de emitere a ordonanţei de plată, aşa încât creditorul va putea să îşi valorifice drepturile şi pe calea unei acţiuni comune îndreptată împotriva debitorului.

Facem însă menţiunea că termenul de soluţionare al acestei din urmă cereri (pe cale procedurii comune) poate fi mai mare, motivat de mai multe considerente vizând organizarea interioară a instanţelor judecătoreşti, cât şi de etapa de administrare a probelor încuviinţate părţilor.

Faţă de caracterul abreviat al procedurii ordonanţei de plată, se constată sub mai multe aspecte asemănarea acesteia cu procedura ordonanţei preşedinţiale.

Raportat la materia analizată, fondul litigiului constă tocmai în determinarea şi identificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte creanţa ce se solicită a fi ordonată spre plată.

Având în vedere toate acestea, instanţa de judecată nu are numai dreptul, ci chiar obligaţia de a proceda la efectuarea tuturor acestor verificări, câtă vreme soluţionarea cauzei nu necesită şi nu excede administrării ansamblului mijloacelor de probă admisibile în conformitate cu normele ce reglementează procedura ordonanţei de plată.

Cu referire la opinia privind caracterul necontencios al procedurii ordonanţei de plată, aceasta a avut până recent o poziţie dominantă în doctrina de specialitate. Cu toate acestea, există și opinii contrare care apreciază că, obiectiv nu există suficiente elemente care să susţină un asemenea punct de vedere.

Astfel, se consideră că în procedura ordonanţei de plată se urmăreşte în mod evident stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, chestiune ce defineşte, conform tezelor doctrinare în materie, caracterul contencios al unei cereri.

Pe de altă parte, afară de stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, de natura caracterului contencios al procedurii sunt şi chestiunile ce decurg din contradictorialitatea ce guvernează judecarea cererii.

În materia analizată, cererea de emitere a ordonanţei de plată se formulează şi se judecă în contradictoriu cu debitorul, întâmpinarea este obligatorie, aşa cum este şi citarea părţilor, art. 1017 alin. (1) privind cuprinsul cererii de emitere a ordonanţei de plată reglementează aceleaşi elemente obligatorii ca şi pentru cererea de chemare în judecată însăşi.

Dezbaterea pe fond a litigiului astfel intervenit presupune discuţii contradictorii cu privire la toate aspectele ce interesează cauza, iar reglementarea legală nu mai cuprinde trimiteri la normele ce guvernează procedura necontencioasă.

În acest context, conform principiului general mai sus arătat, regulile privind procedura ordonanţei de plată se vor completa cu cele ale dreptului comun, ce privesc tocmai procedura contencioasă.

Procedura prealabilă

După cum am precizat anterior, dispoziţiile art. 1015 C. pr. civ. impun îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei de judecată. Aceasta constă în comunicarea unei somaţii de plată pe care creditorul o transmite debitorului său, somaţie ce va arăta suma datorată şi termenul în care urmează să fie achitată, respectiv 15 zile.

 

Somaţia astfel formulată se va comunica debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, sau, mai simplu, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi cu conţinutul declarat.

Această din urmă specificaţie vine să pună capăt unui lung şir de controverse întâlnite des în practică, vizând problema dovezii îndeplinirii procedurii prealabile, în sensul probării conţinutului plicului cu care se comunica invitaţia la conciliere directă.

Astfel, în timp ce somaţia comunicată prin intermediul executorului judecătoresc nu pune probleme în ceea ce priveşte conţinutul său, somaţia comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire a făcut deseori, pe bună dreptate, obiectul unor serioase impedimente la judecarea acestor cauze.

În acest context, deşi lipsa comunicării somaţiei va duce la respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată ca inadmisibilă, de multe ori s-a apreciat că excepţia inadmisibilităţii nu va putea fi invocată decât de către debitor, prin întâmpinare.

Aşadar, excepţia inadmisibilităţii decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile nu se va invoca de către instanţa de judecată, ci numai de către pârât, fiind totuşi, o excepţie relativă.

Deopotrivă, este de reţinut şi faptul că somaţia formulată şi comunicată debitorului în conformitate cu prevederile art. 1015 alin. (1) C. pr. civ. întrerupe cursul prescripţiei extinctive în mod condiţionat, respectiv în raport de prevederile procedurale ce dispun că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căreia curge, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Procedura de judecată

Potrivit art. 1016 C. pr. civ., dacă debitorul nu înţelege să achite în termenul de 15 zile prevăzut în cuprinsul somaţiei, creditorul va putea înainta cererea de emitere a ordonanţei de plată la instanţa competentă să judece fondul cauzei în primă instanţă, la care va alătura înscrisurile pe care se întemeiază în dovedirea pretenţiilor.

Acest aspect vizează atât competenţa materială a instanţei judecătoreşti sesizate, cât şi competenţa teritorială.

Referitor la competenţa materială a instanţei învestite cu judecarea unei astfel de cereri, se constată că faţă de criteriul valoric, soluţionarea cererii va fi în căderea judecătoriei sau a tribunalului, iar prin raportare la normele ce reglementează competenţa funcţională, rezultă că aceasta mai poate fi şi în competenţa tribunalului specializat, dacă este cazul.

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de emitere a ordonanţei de plată se taxează cu 200 lei. Aceasta va cuprinde, în principiu, toate elementele prevăzute prin art. 194 C. pr. civ. privind cererea de chemare în judecată, cu respectarea art. 148 C. pr. civ.

Cu toate acestea, se vor avea în vedere reglementările speciale prevăzute în cuprinsul art. 1016 alin. (1) din acelaşi act normativ citat, ce impun creditorului arătarea sumei ce reprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă aceasta, termenul la care plata trebuia făcută şi orice alt element necesar în vederea stabilirii sau determinării datoriei.

În acelaşi timp, creditorul este ţinut să arate suma ce reprezintă dobânzile aferente debitului principal, ori alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii.

Pentru soluţionarea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor potrivit dispoziţiilor referitoare la pricinile urgente. Dispoziţiile art. 1019 alin. (1) C. pr. civ. trimit la prevederile privind citarea şi comunicarea actelor de procedură, precum şi la cele vizând fixarea primului termen de judecată.

Cu toate acestea, textul de lege citat indică aceste repere strict pentru sublinierea caracterului de urgenţă al judecării cererii de emitere a ordonanţei de plată, aşa încât prin teza finală a alin. (1) şi prin cuprinsul alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol se derogă de la procedura de drept comun, stabilindu-se termene specifice procedurii analizate aici.

Astfel, citaţia se va înmâna părţilor cu 10 zile înaintea termenului de judecată fixat în cauză, iar debitorul este obligat să depună întâmpinarea cu cel puţin 3 zile înaintea aceluiaşi termen. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 1018 comportă unele discuţii în ce priveşte scopul citării părţilor în faţa instanţei, precum şi sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării de către debitor.

Aşa fiind, instanţa citează părţile în scopul de a solicita acestora explicaţii şi lămuriri, dar şi pentru a stărui în efectuarea plăţii datorate de către debitor, ori pentru a se ajunge la o înţelegere cu privire la modalităţile de plată.

Numai atunci când debitorul recunoaşte pretenţiile creditorului instanţa de judecată va putea da efect dispoziţiilor mai sus citate, însă, în situaţia de mai sus, deliberarea se va face tot în secret, ca urmare a administrării şi analizării probaţiunii încuviinţate părţilor.

În atare context, devin incidente prevederile art. 1020 alin. (2), ce vizează pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de expedient, potrivit art. 438 C. pr. civ. Aceasta este soluţia şi în cazul ajungerii la o înţelegere asupra plăţii.

Recunoaşterea pretenţiilor de către debitor nu poate fi decât totală, instanţa de judecată neputând să pronunţe o hotărâre în măsura recunoaşterii făcute de către debitor, dat fiind caracterul special al normelor ce reglementează ambele instituţii, ci doar să constate caracterul întemeiat în parte al cererii formulate de creditor.

În situaţia în care creditorul declară că debitorul i-a achitat întreaga sumă datorată, instanţa va lua act de această împrejurare printr-o încheiere definitivă, încheiere prin care se va dispune închiderea dosarului.

Potrivit cu prevederile art. 1021 C. pr. civ., în cazul în care debitorul contestă creanţa, instanţa va proceda la efectuarea de verificări cu privire la temeinicia argumentelor invocate pe această cale, iar când constată că acestea sunt întemeiate, constatare făcută în baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, va respinge cererea creditorului prin încheiere.

Deopotrivă, dacă apărările pe fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute mai sus, iar acestea ar fi admisibile potrivit legii în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea de emitere a ordonanţei de plată, pronunţând tot o încheiere.

În ambele situaţii, creditorul îşi va putea valorifica creanţa pe calea unei acţiuni de drept comun, încheierea astfel pronunţată neavând autoritate de lucru judecat.

Dacă instanţa, ulterior verificării cererii în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, precum şi a declaraţiei părţilor constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, emite ordonanţa de plată, în dispozitivul căreia se va menţiona suma şi termenul de plată a acesteia.

Ordonanţa de plată emisă este o hotărâre judecătorească ce trebuie să respecte rigorile impuse de art. 425, aşa încât ea va cuprinde o parte introductivă în care se vor face menţiunile specifice prevăzute în Codul de procedură civilă, considerentele, cât şi dispozitivul.

În această situaţie însă, deşi riguros ar fi ca instanţa, admiţând cererea formulată de creditor, să ordone prin dispozitiv debitorului plata sumei menţionate în termenul arătat, în practică nu se întâlneşte foarte des această formulare, iar de cele mai multe ori, hotărârea pronunţată în această procedură se numeşte sentinţă civilă.

Pe de altă parte, dacă instanţa apreciază ca întemeiate numai o parte din pretenţiile creditorului, va emite ordonanţa de plată numai în ce priveşte această parte, urmând ca creditorul să introducă o acţiune pe calea dreptului comun pentru valorificarea restului creanţei.

Termenul de plată stabilit prin ordonanţa emisă nu poate fi mai mic de 10 zile, dar nici mai mare de 30 de zile de la data comunicării acesteia, iar instanţa de judecată nu va putea stabili un alt termen de plată decât dacă părţile se învoiesc în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 1022 alin. (3) C. pr. civ.

Cu toate acestea, alin. (4) al aceluiaşi text de lege citat instituie o excepţie de la regula imperativă privind stabilirea termenului de plată, în sensul că, dacă creanţa reprezintă obligaţie de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe, instanţa, numai la cererea debitorului şi motivat temeinic, va putea să dispună fie stabilirea unui termen de plată mai îndelungat, fie plata eşalonată.

În raport de prevederile art. 1023 C. pr. civ., durata procedurii în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare nu poate fi mai mare de 45 de zile de la data introducerii cererii, perioadă în care nu intră timpul necesar comunicării actelor de procedură şi orice întârziere cauzată de creditor, inclusiv cele cauzate de eventuale modificări sau completări ale cererii iniţial depuse.

 

Cererea în anulare

Ordonanţa de plată emisă potrivit prevederilor art. 1022 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. se poate ataca numai de către debitor, în termen de 10 zile de la data comunicării sau a înmânării acesteia.

Creditorul însă, va putea formula calea de atac încheierilor de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, dar şi împotriva ordonanţei de plată emise potrivit art. 1022 alin. (2) C. pr. civ., în acelaşi termen de 10 zile.

Sigur, având în vedere că şi în calea de atac procedura păstrează aceleaşi caractere speciale, prin cererea în anulare nu se vor putea invoca decât considerente ce privesc nerespectarea cerinţelor pentru emiterea ordonanţei de plată, şi evident, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Cererea în anulare se judecă de către aceeaşi instanţă care a pronunţat ordonanţa de plată. Totuşi, controlul judiciar se efectuează în complet de doi judecători.

Cererea în anulare poate fi admisă în tot sau în parte, ori poate fi respinsă.

Concluzia se desprinde din prevederile art. 1024 alin. (6) C. pr. civ., iar în situaţia în care cererea în anulare este întemeiată, instanţa va putea să anuleze în tot, sau în parte, ordonanţa de plată.

Atunci când controlul judiciar este efectuat în privinţa unei încheieri de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată sau de admitere doar în parte a pretenţiilor creditorului, constatând temeinicia cererii în anulare, instanţa va emite o ordonanţa de plată cu respectarea prevederilor legale. Hotărârea astfel pronunţată este definitivă, însă legea nu prevede ce fel de hotărâre se va pronunţa în soluţionarea cererii în anulare.

Ordonanţa de plată este executorie, chiar şi atunci când este atacată cu cerere în anulare, context în care ea are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea căii de atac.

Deopotrivă, ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii unei astfel de cereri, ori ca urmare a respingerii ei.

Deşi se analizează o procedură specială, legea nu derogă de la prevederile dreptului comun şi specifică posibilitatea formulării unei contestaţii la executarea ordonanţei de plată, în cadrul căreia nu se vor putea invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, sau cauze de stingere a obligaţiei, evident intervenite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei.

Avocații specializați din cadrul Cabinetului Cândea Law Office vă stau la dispoziție pentru informații suplimentare relevante pentru cazul dumneavoastră.

Vă oferim asistență și reprezentare în fața instanțelor judecătorești pentru obținerea ordonanței de plată.

Pentru mai multe informații privind activitatea desfășurată de Cabinet vă rugăm să ne contactați prin intermediul formularului de contact.