1. Introducere în etica judiciară
Vom începe prin a explicita cuvântul etică, provenind de la grecescul „ethicos”(ethos) care la început desemna obiceiul de orice natură, dar cu trecerea timpului începe a se contura mai mult înspre ideea de morală. O diferenţă între semnificaţia eticii şi morală nu există, statuându‐se faptul că aceştia ar fi identici în conţinut, fapt care ne ajută la definirea conţinutului comportamentului etic în domeniul profesiilor juridice.
Etica este o ştiinţă socio‐umană care este bazată pe principiile deliberării şi alegerii, vizând natura personalităţii şi vieţii, formarea caracterului, studiul moravurilor. Originea eticii o regăsim in domeniul filozofiei unde Socrate este aşa numitul tatăl eticii de vest aşa cum este înregistrat în „Dialogurile lui Platon” unde afirmă că oamenii vor face în mod natural ceea ce este bine numai în cazul când aceştia ştiu ce este drept, şi când acțiunile rele sau răul sunt pur rezultatul ignoranței: „Există un singur bine, cunoaşterea, și un rău, ignoranța„.
2. Obiectul eticii judiciare
Obiectul prezentei lucrări îl constuie însă etica profesiilor juridice, în cadrul acesteia dezbatându-se diverse probleme ce ţin de etică aplicată in rândul practicienilor. Este bine cunoscut faptul că etica constituie un domeniul al filosofiei, cu precădere spre filosofia morală pentru ca de altfel în orice activitate umană este necesar a se urmări binele în desfăşurarea activitaţi profesionale. Rolul eticii profesionale în domeniul juridic este de „formator al conştiinţei profesionale, de slujire a adevărului fără a te sluji de el şi, astfel, de evitare pe plan subiectiv a oricărei disonanţe dintre performanţele şi aspiraţiile profesionale şi realitatea concreta pe care o slujeşte”.
„Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor pot fi clasificate în trei tipuri:
1. Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională.
2. Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor obligaţii.
3. Reguli care definesc natura relaţiilor dintre jurişti şi ceilalţi. Primul tip de reguli este imperativ, nerespectarea lor fiind sancţionabilă, de pildă competenţa. Al doilea tip îl reprezintă regulile permisive. De exemplu, reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată.”
De cele mai multe ori persoanele care ajung să profeseze, deţin deja sau au acumulate propriile valori etice, dar nu sunt familiarizaţi cu valorile necesare exercitării acestei profesii. Bineînteles aceste persoane trebuie să facă un efort iniţial mai mare pentru a asimila valorile etice care sunt inerente noii profesii. Cu cât acestea sunt dobândite mai repede, respectivele persoane vor putea să abordeze cu mai multă uşurinţă eventualelor probleme de etică cu care se vor confrunta.
Valorile personale cum ar fi spre exemplu onestitatea, cinstea, sunt în acelaşi timp şi valori profesionale. În ceea ce priveşte umanitatea de care trebuie sa dea dovadă orice judecător în cadrul Raportului s-a enunţat faptul că: „Umanitatea unui judecător este manifestată prin respectul faţă de alte persoane şi faţă de demnitatea acestora, în toate circumstanţele vieţii profesionale şi private a acestuia.
Conduita sa se bazează pe respectul faţă de fiinţele umane, luând în considerare totalitatea caracteristicilor acestora fie ele fizice, culturale, intelectuale sau sociale, precum şi cele privind rasa sau genul persoanelor. Un judecător îşi dovedeşte umanitatea nu numai faţă de persoanele pe care le judecă, dar şi faţă de persoanele aflate în mediul său profesional precum avocaţi, personal auxiliar etc. Această umanitate, care include sensibilitate faţă de situaţiile întâlnite, îi permite acestuia să ia în considerare dimensiunea umană în adoptarea deciziilor. În evaluarea faptelor şi a deciziilor, judecătorul găseşte o măsură între empatie, compasiune, bunătate, disciplină şi severitate, astfel încât aplicarea legii este percepută ca legitimă şi corectă.”
Factorii care pot conduce la un comportament neetic sunt multipli, putând fi atât de natură patrimonială cât şi de natură nepatrimonială. Spre exemplu personalitatea individului poate avea influenţe de natură a-l conduce spre luarea unei decizii care nu este în conformitate cu Codurile Deontologice ale profesiilor juridice.
3. Elementele eticii judiciare
Etica în sistemul judiciar este menită a face legătura, conexiunea, între profesionistul al dreptului şi acesta ca un simplu om obişnuit. Este de menţionat faptul că societatea adeseori îi consideră pe aceştia elite ale societaţii, aşteptându-se la un comportament ireproşabil, un model de urmat. Astfel mai ales magistraţii trebuie să adopte un comportament care să nu fie de natură a aduce atingere prestigiului profesiei. Pentru a argumenta acest fapt putem avea în vedere conduita judecătorului sau a procurorului spre exemplu din mediul social, unde comportamentul acestuia ar putea fi de natură a aduce atingere prestigiului profesiei.
Este evident faptul ca odată dobândită calitatea de magistrat sunt instituite diverse interdicţii sau restricţii care de altfel sunt inerente exercitării acestei profesii, printre acestea putem aminti faptul că conform art. 7 din Statutul Universal al Judecătorilor:„judecătorul nu poate deţine nicio altă funcţie publică sau privată, remunerată sau nu, care nu este compatibilă cu atribuţiile şi statutul său. Judecătorul nu i se pot încredinţa funcţii exterioare exerciţiului judiciar fără acordul său”.
Mai mult decât atât, în Adunarea Generală a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii avute la Londra în data de 2-4 iunie 2010, grupul de lucru al RECJ a întocmit un raport (2009-2010) privitor la etica judiciară. În Partea I-Valorile, independenţa a fost definită ca „Independenţa este dreptul fiecărui cetăţean într-o societate democratică de a beneficia de o justiţie care este (şi este percepută ca fiind) independentă de puterea legislativă şi executivă şi care ocroteşte libertăţile şi drepturile cetăţenilor într-un stat de drept.”. Cu privire la integritate s-a statuat faptul că din acest principiu decurg atât obligaţia de probitate cât şi datoria de a avea o atitudine demnă.
Probitatea constă în abţinerea judecătorului de la un comportament care este lipsit de tact şi delicateţe, şi nu doar în ceea ce priveşte exigenţele legii.„ Judecătorul asigură folosirea corespunzătoare a resurselor puse la dispoziţia sa în vederea administrării justiţiei şi nu abuzează sau foloseşte în mod inadecvat aceste resurse. El nu urmăreşte intervenţii nejustificate în scopul de a obţine orice folos personal cum ar fi un transfer, o numire sau promovare cum nu urmăreşte nici procurarea unor avantaje pentru sine sau pentru alţii.” .
În ceea ce priveşte demnitatea şi onoarea:„ Judecătorul îşi exercită funcţiile prin aplicarea loială a regulilor de procedură, fiind preocupat de demnitatea persoanelor şi acţionând într-un cadru legal. Curtoazia şi probitatea intelectuală guvernează relaţiile judecătorului cu ceilalţi profesionişti din cadrul sistemului de justiţie, secretariatul/registratura, grefierii, avocaţii, magistraţii, părţile implicate şi presa. Onoarea implică faptul ca judecătorul trebuie să se asigure că, prin practica profesională şi persoana sa, nu pune în pericol imaginea publică a judecătorului, instanţei sau a sistemului de justiţie.”
Obligaţia de rezerva şi discreţie a judecătorului se referă la faptul că acesta este nevoit „să promoveze credinţa că hotărârile sale sunt motivate altfel decât de aplicarea legii în mod justificat şi corect. În acelaşi timp, judecătorul este cetăţean şi, în afara exercitării atribuţiilor sale, are dreptul la exercitarea libertăţii de exprimare aşa cum este recunoscută de toate convenţiile internaţionale privind protecţia drepturilor omului. Atât în exercitarea atribuţiilor sale cât şi în viaţa privată, judecătorul va depune eforturi pentru a nu aduce atingere încrederii cu care este investit de către cetăţeni.”
În ceea ce priveşte respectul şi capacitatea de a asculta acesta reprezintă calitatea judecătorului „de a trata cu consideraţia cuvenită locul/poziţia şi demnitatea persoanelor. Ascultarea este aptitudinea judecătorului de a fi atent la expunerea faptelor şi a deducţiilor/raţionamentelor tehnice prezentate de către părţi şi apărătorii acestora.
Judecătorul interacţionează cu publicul, avocaţi, proprii colegi şi personalul administrativ într-o manieră demnă, corectă şi receptivă. Atunci când îşi organizează activitatea, judecătorul va lua în considerare, cu măsură şi atenţie, exigenţele/cerinţele tuturor celor afectaţi de cazul respectiv.
Judecătorul trebuie să creeze o atmosferă serenă în instanţă, ascultând cu aceeaşi atenţie toate părţile procesuale şi pe reprezentanţii acestora. Judecătorul va adopta un comportament respectuos faţă de personalul administrativ şi faţă de sfera lor autonomă de atribuţii şi competenţe. Judecătorul are cu colegii săi relaţii corecte şi pline de respect faţă de autonomia şi independenţa acestora.”
Acesta în exercitarea atribuţiilor veghează ca aceste principii să fie respectate şi totodată împărtăşite de toţi. Ideal este ca profesionist al dreptului să urmarească binele în activitatea sa profesională cât şi in afara acesteia. Pentru a putea pune în discuţie etica oricărui practician al dreptului , trebuie să înţelegem, în primul rând valorile respectivei persoane.
Susţinem faptul că valorile se construiesc încă din începutul copilariei, ajungând să se fundamenteze, definitiveze spre maturitate, conturând astfel conduita pe parcursul vieţi a unei persoane. Desigur în cadrul acestora se mai produce modificări, dar considerăm evenimentele, experienţele din timpul copilăriei au un caracter pregnant asupra comportamentului individului ajuns la vârsta maturităţi.
„S-ar putea susţine, aşadar, că etica profesiilor juridice ar însemna ştiinţa dobândirii unui comportament moral de catre reprezentanţii acestor profesii, care presupune ca aceştia să cunoască şi să facă binele şi să evite, totodată, răul. Într-o altă definiţie a eticii profesionale (care se limitează însă doar la judecători), etica juridică este văzută ca o sursă pedagogică de a învaţa să fii, ce dau viaţă valorilor juridice şi relaţiilor judecător-lege, judecător-justiţiabil şi judecător-judecător.”
Într-o altă ordine de idei, etica juridică este vazută ca sursă de cunoaştere, care grefează esenţa valoriilor juridice, calitatea umană ca profesionist al dreptului. Aceasta contribuie la încetarea conduitelor care sunt lipsite de etică, care sunt posibile din nestiinţă, lipsa de informare, etc. Principala menire a eticii este aceea de a contribui, a ajusta, a completa comportamentul profesionistului al dreptului, de a-l îndrepta înspre căutarea binelui, a dreptăţii, a integrităţii etc.