Avocat – Noțiuni introductive cu privire la profesia de avocat
Profesia de avocat, fiind o profesie liberală este plin de provocări în fiecare zi. Deşi la fel de nobilă ca profesia de medic, profesia de avocat a trezit mereu, prin implicaţiile sale sociale specifice, atitudini contradictorii, uneori chiar paradoxale. Totuşi un scriitor de talia lui Voltaire, cunoscut pentru spiritului lui, a declarat, după cum relatează marele avocat Henri Robert: „J’aurais voulu être avocat, c’est le plus bel état du monde.” Ca el, mulți alții și-au manifestat aprecierea şi chiar admiraţia pentru activitatea avocaţilor, nu rareori plină de riscuri.” – Mircea I. Manolescu Arta avocatului.
Un exemplu demn de notat este avocatul Mircea Manolescu, licenţiat al anului 1928, obținând nota maxima: Magna cum laude, evident fiind distins cu premiul N. Iorga care era menit a răsplăti cel mai bun student dintre toate facultățile. Acesta „ajunge la concluzia că avocatul se apropie mai mult de tipul de om cu inteligenţă sintetică întrucât el vede procesul într-un singur mod, într-o sinteză unică, fiind sub acest aspect un artist. Avocatul nu este însă doar un artist înzestrat cu o inteligenţă sintetică ci şi un om de ştiinţă, aşadar şi cu aptitudini analitice, şi, în plus, un artizan, un profesionist.”- Mircea I. Manolescu Arta avocatului,
Mircea Manolescu sublinează faptul că: „Dificultatea profesiei noastre constă în aceea că mai suntem în acelaşi timp şi compozitori şi executanţi şi autori şi actori, şi inventatori şi tehnicieni şi teoreticieni şi practicieni.” -bibliografie Mircea I. Manolescu Arta avocatului.
Totodată, susţine faptul că avocatul nu trebuie să aibă convingerea afirmaţiilor sale: „Funcţia sa de apărător neputând fi identificată cu aceea de om care exprimă convingeri propri” -Mircea I. Manolescu Arta avocatului. În continuare vom exemplifica câteva pasaje interesante din cele şapte prelegeri ale distinsului avocat Mircea Manolescu.
În prima prelegere „Talent şi vocaţie” acesta conturează profilul avocatului văzut prin ochii societăţii: „de pildă se spune că avocatul este un vorbăreţ de aici şi expresia de argon aşadar trivială. Cei care pledăm pentru arestaţii de la Văcăreşti ştim că clienţii de acolo au, în limbajul lor profesional această expresie pentru apărător. Aşadar este după opinia comună, un om care poate vorbi uşor despre orice”
Totodată acesta afirmă că avocatul poate avea atât calități de artist cât şi de om de ştiinţă în acelaşi timp, acesta fiind de fapt specificul profesiei. În susținerea acestor afirmați Mircea I. Manolescu ne arată faptul că :„Dificultatea profesiei constă în aceea că noi suntem în același timp și compozitori şi executanți, şi autori şi actori, şi inventatori şi tehnicieni, și teoreticieni și practicieni. Știința dreptului este cea dintâi preocupare a noastră fiindcă şi învățământul în domeniul avocaturii este în primul rând o chestiune ce ține de știință. De aceea activitatea practică în față în fată instanțelor judecătorești trebuie să fie, chiar fără voia noastră, şi o activitate creatoare în domeniul științei.”
În cea de-a treia prelegere „Abstract și concret” reliefează extraordinar menirea avocatului prin „am pregătit această prelegere cercetând o carte de algebră, deci limbaj semnificativ și am citit poezii, limbaj sugestiv. Dar legea? Aici este cheia problemei, fiindcă arta avocatului este, în definitiv, o artă în care se dezbate o problemă legală. Aceasta nu înseamnă că o pledoarie nu conține și o parte care tratează și chestiuni de fapt, nu numai probleme de drept.”
Apoi urmează „Arta de a vorbi în public” în care redă diverse metode, tehnici de a susţine pledoaria, sunt identificate posibile tactici de abordare a pledoariei. Acesta susţine faptul că pledoaria practic se mulează după împrejurări, fiind mult mai uşor există o serie de reguli după care să te ghidezi.
Unul dintre exemplele pe care acesta le dă în susţinerea acestor afirmaţi este: „Ca să faci exordiu de efect, trebuie să începi cu circumstanţa cea mai apropriată. De pildă, are loc o adunare la care, la un moment dat, apare şi un personaj ce o onorează cu prezenţa sa. Îți vine rândul la cuvânt chiar în momentul în care a intrat în sală şi a fost aplaudat. Un mod de a găsi ceea ce trebuie să spui reiese din faptele petrecute atunci şi te vei referi la ele. Un bun mijloc de început este referirea la faptul petrecut cel mai recent.”
Am dorit să arătăm povestea şi notele făcute de acest avocat tocmai în ideea de a ne putea contura o imagine despre ce însemna avocatul în secolul XX , cum era acesta privit de către societate şi implicit cu acesta se raporta la realităţile sociale.
În continuare vom prezenta rolul avocatului în societatea actuală, normele de conduită pe care acesta trebuie să le urmeze, precum şi modul în care îşi desfăşoară activitatea în relaţia cu clientul, vom detalia şi obligaţiile ce îi incumbă acestuia atât pe fond profesional cât şi pe fond moral.
2. Principiul independenţei profesiei de avocatului
Potrivit art. 7 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat din 2011: „Independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său. Avocatul este dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic, potrivit crezului său profesional”. Această independenţă este necesară pentru a-şi putea exercita profesia în mod liber faţă de autorităţile statului. Tocmai din acest motiv este instituită interdicţia de a desfăşura în paralel şi alte activităţi care ar putea conduce la afectarea independenţei acestuia.
Un alt aspect ce stă la baza acestui principiul este dreptul persoanelor de a putea fi apărate fără a simţi teama că avocatul se află într-un raport de subordonare sau că ar putea fi supus presiunilor autorităţilor statului, pentru aceasta „el se cuvine a arăta acea statornicie cerută independentei sale profesii; să nu se teamă în expresia funcţiei sale de alt nimic, decât de a avea vrăjmaşi adevărul şi dreptatea.”.
Dincolo de natura acestei obligaţii de diligenţă, este dincolo de orice tăgadă că avocatul este obligat să se străduiască să identifice cele două elemente în discuţie: existenţa dreptului clientului său, respectiv caracterul legitim al acestui drept.” Aşadar avocatul înainte de a accepta reprezentarea oricărui client este nevoit a analiza raportul dintre interesele şi drepturile acestuia, raportându-se la caracterul licit sau ilicit al acestora.
Totodată apreciem ca fiind necesar ca avocat să ofere o informare completă şi corectă clientului său, potrivit realităţii şi în conformite cu normele de drept aplicabile în respectiva speţă. Sunt considerate ca fiind fapte care încalcă independenţa avocatului: „ existenţa unui interes propriu al avocatului ori al persoanelor apropriate acestuia în cauza care i-a fost încredinţată, prestarea de activităţi avocaţiale în scopul de a se face plăcut clienţilor, magistratului sau publicului, prestarea de activităţi avocaţiale din simplă complezenţă, existenţa oricăror presiuni în scopul nerespectării secretului profesional, subordonarea întregii activităţi a avocatului unui singur client”.
Totuşi e recomandat a se păstra o anumită distanţă între relaţia dintre avocat şi client pentru a nu deveni totul prea personal, spre exemplu a-l considera vinovat pe avocat din cauza pierderi procesului, totuşi avocatul având doar o obligaţie de diligenţă, de mijloace şi nu de rezultat. Practic niciun avocat nu are puterea de garanta câştigarea vreunei cauze.
Considerăm că chiar dacă a fost pierdut procesul, clientul este foarte posibil a mai apela la serviciile avocatului dacă are convingerea ca acesta a fost sincer, onest, loial în raportul cu el şi a depus toate diligenţele pentru a spori şansele de câştig, chiar dacă rezultatul nu a fost cel dorit. Este fundamental ceea ce îi transmite avocatul clientului, toate aspectele care sunt luate în calcul şi analizate în respectivul caz.
3. Integritatea avocatului în profesie
Integritatea în cazul avocatului se referă la latura umană a acestuia, cum este el ca om, la felul în care el se raportează la societate. În lipsa integrităţii acesta pe lângă că îşi prejudiciază propria imagine, în acelaşi timp afectează şi imaginea profesiei în sine. Privind la o scară mai largă lipsa integrităţii prejudiciază inclusiv justiţia. De-a lungul timpului s-a reproşat Uniunii Naţionale a Barourilor faptul că „a primit în sânul său, ca avocaţi, pe unii judecători sau procurori corupţi – aşa ceva nu este admisibil într-o ţară care duce o acerbă luptă anticorupţie. Apoi, sunt avocaţi care sunt condamnaţi, dar pentru s-a stabilit suspendarea executării pedepsei şi nu trimiterea în penintenciar, iar Baroul refuză să îi excludă din profesie.La fel, nu pot accepta acest lucru”
În scopul promovări integrităţii ca valoare a profesiei a fost reglementat statutul avocatului (Legea nr. 51/1995), respectiv conflictul de interese, care are următorul conţinut:
„3.2.1. Avocatul nu poate să consilieze, să reprezinte sau să acţioneze în numele a doi sau mai mulţi clienţi din aceeaşi cauză, dacă există un conflict de interese, sau când există riscul semnificativ de a apărea un astfel de conflict între interesele acestor clienţi.
3.2.2 Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele ambilor sau tuturor clienţilor implicaţi, atunci când intervine un conflict între interesele acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când independenţa sa riscă să fie ştirbită.
3.2.3 Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client ar favoriza pe noul client în mod nejustificat.
3.2.4. În cazul în care avocaţii practică meseria într-o asociaţie de grup, paragrafele de la 3.2.1 la 3.2.3 sunt aplicabile asociaţiei în ansamblu şi tuturor membrilor săi”
Prezentăm ca o veritabilă excepţie de la conflictul de interese, situaţia în care clienţii care se află într-un asemenea conflict şi sunt înştinţaţi despre acest fapt, iar ei și-ar da acordul ca acelaşi avocat să-i reprezinte.
Concluzionăm prin faptul că raportul care se naşte între avocat şi client este unul bazat pe încredere reciprocă, onestitate. Dat fiind acest fapt clientul care îi acordă avocatului încredere deplină, având cunoştiinţă de cauză „nu ar trebui să existe vreun impediment să fie asistat sau reprezentat de avocatul respectiv.
S-ar putea face o nuanţare în materie penală, unde respectarea dreptului la un proces echitabil ar presupune ca instanţa de judecată să ia, în anumite situaţii, măsuri pentru asigurarea unei apărări efective a inculpatului.”Dorim să menţionăm faptul că, în opinia noastră din principiul integrităţi decurg şi celelalte obligaţii ale avocatului faţă de client, cum ar fi spre exemplu secretul profesional, loialitatea etc. Vă invităm să parcurgeți și articolul privind etica profesiilor juridice.