În Codul de procedură penală anterior existau instituţiile scoateri de sub urmărire penală, neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale şi clasarea. Actualul cod ajunge să simplifice regimul acestor soluţii prin aceea că în cazul constatării de catre procuror a unui impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiuni penale sau de continuare a acţiunii penale se va dispune clasarea. Vechea reglementare presupunea ca soluţiile de scoatere de sub urmărire penală să poată fi însoţite şi de aplicarea unei sancţiuni administrative (aplicarea unui avertisment sau amenda).
Precedent legislativ al soluției de netrimitere în judecată – clasarea
Potrivit articolului 249 din vechiul Cod scoaterea de sub urmărire penală se putea dispune dacă existenta unul dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) şi există învinuit sau inculpat în cauză. În prezent clasarea se va dispune dacă nu sunt îndeplinite condiţiie de fond şi de formă esenţiale ale sesizării sau este incident unul dintre cazurile prevăzute la articolul 16 din actualul Cod de procedură penală. Actualul cod nu mai face vorbire despre calitatea de învinuit, ci despre suspect şi inculpat.
Potrivit art. 314 Cod procedură penală organul de urmărire penală procedează la examinarea sesizării, constatând că au fost strânse probele necesare soluţionării cauzei va putea dispune următoarele soluţii: clasarea sau renunţarea la urmărirea penală. Procurorul după examinarea sesizării, şi a strângeri probelor necesare potrivit art. 285, poate dispune din oficiu sau la propunerea organelor de urmărire penală prin ordonanţă.
• clasarea, când nu exercită acţiunea penală, stinge acţiunea penală, fiind incident unul dintre cazurile prevăzute de art 16 alin. (1) Cod procedură penală
• renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale
În ambele cazuri procurorul întocmeste o singură ordonanţă, chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecti sau inculpati, inclusiv în care se dau rezolvări diferite.„ Astfel ori de câte ori există un impediment legal pentru punerea în mişcare a acţiuni penale, procurorul va dispune clasarea, instituţie ce înlocuieşte soluţiile de neîncepere a urmăriri penale, scoaterea de sub urmarire penală, încetarea a urmăriri penale si clasare din Codul de procedura penală din 1968.
Atunci când nu există un asemenea impediment, dar din considerente de politica penală se apreciaza ca gravitatea în concret a faptei nu justifică să se continue procedurile, se va dispune renunţarea la urmărirea penală, instituţie care înlocuieşte soluţiile de scoatere de sub urmarire penala insotite de aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ”
Cazurile în care se dispune clasarea:
– nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt indeplinite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării. Lipsuri esenţiale ale sesizări sunt acelea care nu pot fi remediate şi care împiedică determinarea cadrului procesual, cum ar fi lipsa semnături, lipsa numelui persoanei care a formulat sesizarea, lipsa totală a descrierii faptei. Acestea vor conduce la emiterea ordonanței privind clasarea cauzei.
Acest caz de clasare intervine numai înainte de începerea urmăriri penale in rem vizând actele de sesizare constând în denunţ sau plângere. Dorim să menţionăm că această situaţie intervine doar dacă lipsurile nu au fost complinite în procedura administrativă prevăzută de articolul 294 aliniatul (2) Cod procedură penală.
– se constată incidenţa cazurilor prevăzute la articolul 16 aliniatul (1) care împiedică punerea în mişcarea a acţiunii penale sau exercitarea acesteia; acestea pot interveni înainte de începerea urmăriri penale in rem sau după începerea urmăriri urmăriri şi după momentul punerii în mişcare a acţiuni penale faţă de o persoană. Cazurile reglementate de acest articol sunt:
a) fapta nu există; acest caz presupune că fapta nu există în materialitatea sa. În doctrină s-a reţinut că„ fapta nu există numai atunci când făptuitor a îndeplinit întocmai obligaţia în considerarea căreia inacţiunea este incriminată; în cazul infracţiunilor comisive prin omisiune, se va putea reţine că fapta nu există când nu există nicio obligaţie de a acţiona, legală sau convenţională, precum si atunci când nu se poate identifica o conduită anterioară a făptuitorului care să fi creat o stare de pericol ce a înlesnit producerea rezultatului;”
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; în acest caz fapta în materialiteasa există, însă lipseste tipicitatea obiectivă sau subiectivă. Tipicitatea obiectiva decurge din legalitatea incriminării care presupune ca actiunea/inacţiunea subiectului activ al infracţiunii să se plieze pe elementele stabilite de legiutor în norma de incriminare. Lipsa tipicităţii obiective poate fi reţinută şi în cazul dezincriminării. În ceea ce priveşte tipicitatea subiectivă aceasta presupune ca fapta sa fie săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege (intenţie, culpă, intenţie depăşită).
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; acest caz se va reţine dacă rezultă din probele administrate că deşi fapta există şi potrivit dispoziţiilor legale constituie infracţiune nu a fost săvârşită de suspectul sau inculpatul cercetat în cauză. Acest caz se va reţine şi în ipoteza în care există un dubiu că suspectul sau inculpatul a săvârşit infracţiunea.
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; cauzele justificative înlătura caracterul antijuridic (nejustificat) al faptei, producând efecte in rem asupra faptei, aceasta devenind licită. Potrivit articolului 18 Cod penal fapta prevăzută de legea penală nu constituie infracţiune, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege. Cauzele justificative operează şi în favoarea participanţilor la săvârşirea infracţiunii.
Cauzele de neimputabilitate înlătură caracterul imputabilitabil al faptei, acestea producând efecte in personam cu excepţia cazului fortuit care produce efecte in rem cu privire la fapta. Pentru reţinerea infracţiuni organele judiciare măsura în care fapta prevăzută de legea penala, nejustificată este imputabilă făptuitorului. Imputabilitatea este ultima trăsătură esenţială care se analizează de către organele judiciare. Dacă se constată din probe ca fapta este prevăzută de legea penala dar justificată, nu se va mai proceda la analiza caracterului imputabil al faptei.
În cazul în care se constată existenţa cauzelor prevăzute de articolul 16 aliniatul (1) Cod procedură penală, în cursul urmăriri penale se va dispune de către procuror clasarea, iar dacă acestea sunt constatate în cursul judecăţii, instanţa va pronuţa achitarea inculpatului. Dorim să atragem atenţia asupra faptului că judecătorul de cameră preliminară nu este competent în analizarea incidenţei cazurilor prevăzute de acest articol, sau de a dispune o soluţie cu privire la acţiunea penală.
e) lipseşte plângerea prealabilă,autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; acest caz reprezintă o cauză în care este înlăturată răspunderea penală „în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constând în absenţa plângerii prealabile legal formulate;”.
În doctrina se consideră că plângerea nu există în următoarele situaţii: nu a fost formulată, a fost introdusă de o persoana care nu avea calitatea cerută de lege sau a fost introdusă cu nerespectarea cerinţelor privitoare la termen sau nerespectând forma cerută de dispoziţiile legale. Lipsa autorizaţiei se referă la situaţia în care pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea organului competent. Autorizarea, spre deosebire de plângerea prealabilă nu va puteafi retrasă ulterior.
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; acest caz presupune intervenţia amnistiei antecondamnatorie deoarece amnistia postcondamnatorie înlătură consecinţele suferite în urma condamnării.
Privitor la termenul de prescripţie a răspunderii penale acesta trebuie să se împlinească în cusul procesului penal, totuşi legea prevede expres că anumite infracţiuni sunt imprescriptibile, spre exemplu: infracţiunile de omor, omor calificat, infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei, etc.
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; retragerea plângerii prealabile „reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală în materia infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constând în retragerea plângerii prealabile legal formulate, în orice fază a procesului penal, înainte ca hotărârea judecătorească să devină definitivă”, acesta produce efecte cu privire la persoană.
Împăcarea reprezintă acordul de voinţă care intervine între persoana vătămată şi subiectul activ al infracţiuni, legea prevede faptul că aceasta poate interveni numai în cazul infracţiunilor în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu şi legea prevede expres posibilitatea împăcării.
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; cauzele de nepedepsire înlatură raspunderea penală a unei persoane care a savarşit o infracţiune.Acestea pot fi generale, spre exemplu desistarea sau impiedicarea săvârşrii infracţiunii ori speciale respectiv retragerea mărturiei mincinoase, favorizarea făptuitorului săvarşită de către un membru de familie.
i) există autoritate de lucru judecat; pentru a fi reţinută această cauza este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei hotărâri definitive cu privire la fondul cauzei, existenţa unei duble proceduri de sancţionare, necesitatea identităţii persoanei cu privire la care s-a pronunţat o hotarâre definitivă şi persoana în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală, „să existe identitate între fapta materială pentru care s-a pronunţat o hotarâre definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceeaşi persoana (identitate de obiect);
Această ultimă condiţie vizează identitatea materială a faptelor (idem material – faptei identice ori faptei care sunt în mod subtanţial aceleaşi), iar nu identiatea lor juridică; analiza ce trebuie efectuată in determinarea noţiunii de idem prin raportare la criteriul fapte identice sau fapte care sunt in mod subtanţial aceleaşi, trebuie axata pe acele fapte care constituie un set de împrejurări factuale concrede privind acelaşi acuzat şi care sunt indisolubil legate in timp si spaţiu (cauza Sergey Zolotukhin c. Rusiei);”
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; se poate considera că a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat în momentul primiri deciziei de acceptare a statului solicitat privind cererea de transfer de proceduri penale.Totuşi organul judiciar poate continua cercetarile pentru fapta savarşită în cazul în care statul solicitat comunica imposibilitatea finalizări urmăriri penale.
Clasarea poate fi dispusă în cursul urmăriri penale de către procuror, însă o chestiune puțin cunoscută este că și judecătorul va putea dispune clasarea în anumite condiții în procedura de cameră preliminară.